Delta a murit! Traiasca Delta!

Iubesc Delta! Si da, sunt unul dintre aprigii contestatari ai pescuitului industrial in Delta Dunarii. Am trait aproape de nenorocirile facute de niste braconieri inconstienti si nepasatori pe Moldova, pe Siret si bineinteles am fost deseori martor la carnagiul ce avea loc la Stanca, pe Prut. Dar cu toate astea inteleg la fel de bine ilustra saracie in care traiesc locuitorii deltei, a caror singura sursa de venit e pescuitul. In povestea ce urmeaza veti intelege cum au ajuns pescarii locului de la a scoate cateva sute de kilograme de peste pe noapte la a strecura apa de dorului scrumbiei, carasului, sau a plevuscai.

Pe Paul Murărescu l-am întâlnit pe la şapte dimineaţa într-o bodegă strâmtă şi înăcrită din Gorgova, în Delta Dunării. Tocmai încheiase încă o noapte de pescuit fără nici un spor, stătea la o masă din curticica plină de pescari, obosit, supărat şi murdar, plin de solzi, părea un peşte negru şi mustăcios ieşit din baltă să bea o bere şi să tragă o ţigară pe inima goală. Ţinea la picior o pungă cu pachete de ţigări, cafea şi biscuiţi dintre care scotea capul alt bidon de bere. Era toată munca lui de noaptea trecută. I se plângea altui pescar că tot ce-i iese într-o noapte de pescuit cheltuieşte ca să pescuiască noaptea următoare - „Cheltuieli de producţie”, spunea el -, că nu se poate fără cafea, tutun şi ceva de uns la inimă, şi că de multă vreme nu a mai pus un ban deoparte, ba s-a mai şi împrumutat.

Dările cresc, spunea pescarul turnându-şi bere peste necazuri, restricţiile de tot felul vin puhoi, peştele scade, adio viaţă de pescar în Deltă, numai braconierii, ăia pe picior mare, cu spatele păzit de poliţie, se îmbogăţesc, îşi iau bărci de fiţe, toată ziua taie Dunărea-n felii şi îi sfidează pe amărâţii care strecoară degeaba apa cu năvoadele.

Un pescar din Delta Dunării, unde se fac averi, nu reuşeşte să-şi plătească toate dările la stat şi să mai aibă şi din ce trăi omeneşte dacă pescuieşte legal, cu scule şi în locuri autorizate. De multe ori nu-şi scoate nici banii de benzină şi de ţigări.

L-am întrebat pe negriciosul cu sclipiri de solzi dacă nu cumva exagerează, cum fac de obicei oamenii când beau ceva, şi i-am cerut să mă ia la coliba lui şi să-l însoţesc o noapte la tras setcile ca după aceea să-i spun dacă îl cred sau nu. A zis da pe loc. Aşa că mai pe seară ne întâlnim iar la bodega cu mesele aşezate în jurul veceului din curte şi pornim amândoi capturarea de peşte, pescuitul foametei în Delta Dunării.

Paul are o barcă de fibră de sticlă, cu motor. Uniunea Europeană a interzis lotcile fiindcă sunt unse cu catran şi poluează. Peste tot prin Sfântu-Gheorghe vezi lotci părăsite prin grădini, cu coastele desfăcute ca nişte balene în putrefacţie. „Bine că nu poluează oraşele care varsă mii de tone de mizerie în Dunăre, în fiecare zi”, comentează sarcastic Paul Murărescu.

În barcă ne aşteaptă un bătrân uscat ca sfarogul, cu un fes tras pe ochi şi cu nişte mâini cioturoase de parcă ar avea broaşte pe sub piele. „El este Ermil”, îl prezintă pescarul. Moş Ermil îmi zâmbeşte cu nişte gingii pustii şi vinete şi îmi întinde mâna. Îmi spune că are numai 45 de ani şi că îi pot spune pe nume. Arată aşa bătrân fiindcă l-a îmbătrânit viaţa grea din Deltă - aici pescarii nu au obrazul neted şi mâinile molcuţe ca noi, care fie ne delectam la un Long Island Ice Tea sau ne infruptam din vinul magic şi stăm mult la televizor. Ermil vorbeşte puţin şi într-un fel ciudat, parcă s-ar despărţi cu durere de cuvinte şi le mai învârte un timp prin gură până le dă drumul în aer. Şi are o privire atât de tristă că se clatină barca sub noi când el priveşte într-o parte.

Ca mulţi alţi pescari din Deltă, Ermil Covalciuc n-a avut destui bani să îşi cumpere barca lui, sculele lui, să plătească toate impozitele şi taxele, să îşi ia autorizaţie de pescuit, şi acum e doar un fel de ajutor al mai tânărului Paul Murărescu. Trage la vâsle, face mâncare, descâlceşte plasele, păzeşte coliba. Pentru toată munca asta primeşte un sfert din ce pescuieşte Paul. „Şi un sfert din puţin este un sfert cu care nu ai ce face”, spune el, apoi nu mai scoate o vorbă până ajungem la colibă, undeva pe o insuliţă de pe braţul Sulina, în sus, spre Maliuc.

Când ne apropiem de colibă, ne întâmpină un val de lătrături şi scheunături de câini. Paul spune că nişte domni, activişti pe la fundaţii de protecţia animalelor, aduc pe insuliţă câini de la oraş, poate şi din Bucureşti, şi-i lasă slobozi, să se hrănească fiecare cum o putea. Unii se sălbăticesc şi rezistă, alţii mor de foame, dar până mor uite-aşa te termină cu chelălăiala, te muşcă, de la distanţă, de inimă. Paul trage barca lângă malul plin de câini şi le aruncă nişte biscuiţi. Mai mult n-are ce le da, mai ales că nici la copilul lui, acasă, nu se poate duce de fiecare dată cu ceva de mâncare. „Au fost zile când am făcut foamea, recunoaşte Paul. Când am avut doar pâine, încă era bine. Am mai împrumutat de la un pescar, am mai scociorât prin grădină după un cartof, am mai prins un peşte şi uite-aşa am împins-o de la o zi la alta”.
Pe insuliţă, la colibe, ne aşteaptă Mişka, un puştan de 19 ani, cu doar 2 ani mai tanar decat mine, murdar şi îmbrăcat ca un aurolac. Şi el tot despre mâncare vorbeşte. Toţi pescarii pe care i-am întâlnit în Deltă vorbesc întâi şi-ntâi despre mâncare, de parcă n-ar călări cu bărcile pe peşte şi n-ar fi grindurile cutreierate de vaci şi porci în semisălbăticie. „Astea-s poveşti de-ale voastre, de la oraş. Am ajuns să tresar şi să mi se facă poftă când văd un peşte că se zbate în apă”, îmi spusese Ermil în barcă, la plecare.

Acum Mişka ne trage bucuros spre foc şi ne arată un ceaun cât cupola mitropoliei plin cu bucăţi de carne tăiate cam din topor. De unde atâta carne? Zice că Delta îi iubeşte pe pescarii adevăraţi şi, când le e foame, îi ajută cumva. De data asta le-a trimis exact pe insuliţa lor o căprioară rănită adânc la şold şi la gât, muşcată de vreun câine sălbatic sau lovită de o barcă în timp ce înota spre mal. Se chinuia, săraca. Mişka a tăiat-o şi a pus-o la fiert în ceaun.

Paul şi Ermil au băut bere şi li s-a tăiat pofta de mâncare. Nici nu e timp de pierdut cu mâncatul, trebuie să iasă repede la pescuit. O toană, adică o aruncare şi o strângere a setcii, durează cam o oră şi jumătate. Până dimineaţă pot trage cinci toane. Ermil rămâne pe mal, Paul, Mişka şi cu mine ieşim cu barca după peşte. E senin, luna a întins o limbă de lumină pe apă, ca un câine obosit, alunecăm prin aur şi mătasea-broaştei. Paul dă drumul setcii în apă, puţin câte puţin, la lumina lunii. Mă uit cum strecoară plasa fină printre degete fără să o înnoade. Dacă s-ar face undeva un nod, poate trece jumătate de noapte până să descâlcească plasa lungă de două sute de metri şi înaltă de patru. La un capăt al setcii e cubâşca, o geamandură cu luminiţă galbenă în vârf. „Vin turiştii lu’ peşte cu bărcile lor şi nici nu cunosc semnalizările, se bagă ca proştii în plasele noastre, dar se bagă şi intenţionat, şi ni le fac zdrenţe”, spune îngrijorat Mişka, ţinând barca în loc din vâsle.

Setca lui Paul, de două sute de metri, e una mică, nu costă decât şase milioane. În mare se folosesc plase uriaşe, la care numai manopera trece de zece milioane. Un pescar are nevoie de câteva setci: pentru scrumbie, pentru caras, pentru plevuşcă şi aşa mai departe. Când se agaţă vreuna într-o buturugă, n-are ce face: o taie şi o lasă acolo. „Să zicem, calculează Paul, că într-un sezon îţi faci trei setci. Optişpe milioane. Încă vreo douăzeci de milioane pui aşa: autorizaţia de pescuit, taxa de Deltă, impozit la stat, pe care îl plăteşti indiferent dacă prinzi peşte sau nu, taxe la primărie, taxă pe barcă, taxă pe scule, crotalii, adică nişte peştişori de plastic, cu serie, care se pun pe sculele autorizate, taxă de navigare, taxă de intrare în Deltă, taxă de ecologie şi alte taxe şi impozite ale mamii lor. Până acum eram autorizat ca persoană fizică. Acum au schimbat, au zis că sunt persoană fizică autorizată, adică au pus un A în plus şi pentru asta mi-au mai luat un milion patru sute. Şi hai să vedem cât peşte prindem.”

Paul Murărescu are 31 de ani. Pescuieşte de când era copil, cu o întrerupere de un an, cât a fost la Liceul de marină din Constanţa. A făcut numai clasa a noua fiindcă părinţii lui erau săraci, nu-l puteau ţine în şcoală. Şi încă vreo câteva luni ştiţi ce-a fost? Bodyguard. La o firmă din Bacău, pe continent, cum spune el. În rest, toată viaţa a pescuit. Şi acum, când trage setca din apă şi o adună colac pe fundul bărcii, ochii îi sticlesc de bucurie, parcă ar pescui prima oară. Dacă nu i-ar plăcea atât de mult pescuitul şi viaţa liberă în Deltă, de mult ar fi plecat în altă ţară. Măcar pentru Alexandru, băiatul lui de 7 ani. „Sincer, nu îi văd nici un viitor copilului, după cum merg lucrurile la noi”, spune Paul trăgând la setcă. „Pescuitul în Deltă va dispărea, vă rămâne numai pescuitul sportiv: îl prinzi, îl pupi şi îi dai drumul. O să mâncăm numai peşte de crescătorie, îndopat cu hormoni şi cu căcat.”

Tânărul vorbeşte întruna în timp ce trage plasa. Când e prins vreun peşte în ţesătura setcii, sclipeşte ca un cuţit viu în lumina lunii. Mişka ţine socoteala cu voce tare: „Unu… Doi… Trei…”. El nu a prins vremurile când captura se socotea cu kila, nu cu bucata. Ştie de la părinţii lui, tot pescari, poveşti cu lipoveni care se întorceau acasă cu câte o tonă de peşte după cinci-şase toane.
Când Paul adună în barcă toţi cei două sute de metri de plasă, pahar, păpuşă, plute, plumbi, codulă, sirec, cubâşcă, Mişka anunţă rezultatul: unsprezece peşti, nişte sfertani. Nici măcar patru kile. La următoarele toane ies câte şapte, câte zece peşti. La ultima, în zori, nici măcar unul. „Este peşte, explică Paul Murărescu, dar e vina administraţiei că nu decolmatează braţul Sfântu-Gheorghe la vărsarea în Dunăre, să urce şi scrumbia, să nu ni se mai astupe cu aluviuni locurile noastre de pescuit. Statul ştie doar să ne ia taxe.”

Dimineaţa, după opt ore de muncă, cu mâinile tăiate de filamentul plasei, ud până la piele, coşcovit de ţânţari şi leşinat de foame, tremurând de la stacana de cafea golită după fiecare toană, pescarul Paul Murărescu cântăreşte peştele: 17 kilograme. Un sfert i se cuvine lui Mişka, un sfert lui Ermil. El rămâne cu opt kilograme şi jumătate de peşte. Îl va vinde la cherhana cu 50.000 de lei vechi kila, va obţine 425.000 de lei. Pâinea, cafeaua, ţigările, berea, apa minerală, biscuiţii l-au costat 500.000.